Brusc, viața noastră s-a schimbat.
Ca un bisturiu fin care desparte, pentru totdeauna, ceea ce a fost de ceea ce va veni. Și parcă a răscolit în mine sentimente și trăiri pe care le credeam îngropate în noianul de amintiri din care ne este formată viața. Gândurile mele s-au îndreptat către perioada comunistă. Sunt multe lucruri care sunt asemănătoare, chiar dacă acest lucru poate părea ciudat. Noi, cei care am trăit în comunism, avem o psihologie aparte, de neînțeles pentru cei care nu au avut o astfel de experiență.
Când am plecat dimineața spre spitalul unde lucrez ca psiholog, izbucnise primăvara. Copacii înfloriseră, era soare și un miros atât de deosebit. Toată natura și parcă și noi toți ne întorceam la viață. Și dintr-o dată am aflat vestea: virusul a început să omoare…Ca un oximoron…primăvară mortală. Dintr-o dată mi-am adus aminte de o zi din aprilie 1986 când eram la mare, era o zi splendidă și am aflat de explozia de la Cernobîl.
Aceeași senzație…natura învia…dar plutea moartea, fără să fie văzută, fără să fie simțită.
Și totuși au fost mecanisme care ne-au ajutat să trecem prin această încercare a comunismului, mecanisme pe care le credeam uitate și care văd, cu uimire, că se activează și în această situație traumatică: solidaritatea, credința, speranța, umorul. În orice încercare, oricât ar fi de grea, apar și părțile pozitive. Nebănuite sunt calitățile și resursele noastre! Să le folosim cu înțelepciune. Comunismul a trecut…o să treacă și coronavirusul, dar noi nu o să mai fim niciodată ca înainte…vom fi schimbați, vom fi mai puternici. Și acest lucru vi-l spune o persoană care a supraviețuit comunismului.
